10 noiembrie – Ziua Artileriei Terestre din Armata Romaniei. LA MULTI ANI, BRAVI MILITARI!

10 noiembrie. O zi către sfârșit de toamnă. O zi în care inima să ne bată cu gândul la cei care slujesc, poate, cea mai dificilă armă-ARTILERIA TERESTRĂ- oameni destoinici, verticali, oameni care nu știu ce-i frica, dar își asumă cu asupra de măsură dragostea de neam și țară.

Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, deși noțiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul „artilerie” derivă din verbul arhaic francez „artiller”, care înseamnă arta de a construi și mânui, pe timpul luptelor, diferite mașini de război.
10 noiembrie. O zi către sfârșit de toamnă. O zi în care inima să ne bată cu gândul la cei care slujesc, poate, cea mai dificilă armă-ARTILERIA TERESTRĂ- oameni destoinici, verticali, oameni care nu știu ce-i frica, dar își asumă cu asupra de măsură dragostea de neam și țară.
La mulți ani tuturor celor care, cu respect, poartă semnul tunurilor înfrățite!

10 noiembrie. O zi către sfârșit de toamnă. O zi în care inima să ne bată cu gândul la cei care slujesc, poate, cea mai dificilă armă-ARTILERIA TERESTRĂ- oameni destoinici, verticali, oameni care nu știu ce-i frica, dar își asumă cu asupra de măsură dragostea de neam și țară.

Este un prilej de aducere aminte despre cele mai semnificative momente ale dezvoltării acestei arme străvechi, de la apariţia şi folosirea – de către strămoşii daci şi romani – a balistelor şi catapultelor, până la modernele rachete ale contemporaneităţii.
Ca şi celelalte arme din compunerea armatei noastre, artileria română îşi are propria ei istorie.Cu aproape două milenii în urmă strămoşii daci şi romani s-au dovedit nu numai constructori iscusiţi, dar şi mânuitori pricepuţi ai maşinilor de război şi, în cadrul acestora, a catapultelor şi balistelor, precursorii artileriei de mai târziu.În secolele de cristalizare şi consolidare a statelor feudale româneşti, oştile acestora au întrebuinţat pe timpul luptelor bombardele şi apoi tunurile cu aceeaşi eficacitate ca şi alte armate ale statelor europene.Mai mult decât atât, marii noştri comandanţi de oşti, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă, Mihai Viteazul şi alţii, au dezvoltat şi folosit artileria într-un mod original, propriu structurii organizatorice a oştilor pe care le-au comandat şi concepţiei de desfăşurare a acţiunilor de luptă, precum şi configuraţiei geografice a teritoriului românesc, îmbogăţind arta militară românească şi universală cu noi principii de purtare a războaielor.Tezaurul ştiinţei şi tehnicii mondiale privind construcţia gurilor de foc şi rachetelor însumează şi el o părticică din contribuţia şi geniul creator românesc.Nume ca ale lui Orban, realizatorul tunurilor cu care-după unele izvoare istorice-turcii au asediat Constantinopolul, Ioan Românul, meşter vestit din arsenalele Transilvaniei, Ioan Sterca Şuluţiu, făuritorul tunurilor pentru oastea lui Avram Iancu şi ale altor români creatori de tehnică militară vor figura la loc de cinste în istoria ştiinţei şi tehnicii universale.De la primele turnătorii înfiinţate în centrele meşteşugăreşti ale Transilvaniei şi de la rachetiştii Sibiului medieval, până la industria modernă din zilele noastre, tehnica de artilerie şi principiile de folosire a acesteia au evoluat continuu.La mijlocul secolului al XIX-lea a avut loc procesul de făurire a armatei române moderne şi, odată cu aceasta, constituirea primei baterii de artilerie, prin Porunca Domnească nr.198 din 10 noiembrie 1843, dată de domnitorul Tării Româneşti, Gheorghe Bibescu.
Acest act simbolizează constituirea Artileriei ca armă de sine stătătoare.Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Ţara Românească şi Moldova, a înfiinţării unor turnătorii proprii în Munţii Apuseni. Între anii 1853-1854 bateriile de artilerie din Ţara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc.După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, şi două în Ţara Românească, una călăreaţă şi una pedestră.La 21 decembrie 1860, conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, primele baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane).În decembrie 1860 a fost publicată,,Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia în cadrul armatei române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie.
Nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. În octombrie 1862, a fost înfiinţat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi supravegherea activităţii productive, inspectorat desfiinţat în septembrie 1875, când a luat fiinţă Inspectoratul Artileriei.În timpul războiului pentru independenţă din anii 1877-1878 artileria română, ca armă de sine stătătoare, şi-a adus o meritorie contribuţie la lupta pentru cucerirea independenţei naţionale şi scuturarea definitivă a dominaţiei otomane.După război, noile perfecţionări tehnice din domeniul armamentului, ca: introducerea în înzestrare a tunului cu tragere rapidă, diversificarea gurilor de foc pe categorii, posibilitatea executării tragerilor din poziţii acoperite, etc. au dus la sporirea rolului artileriei şi au marcat importante mutaţii în principiile de întrebuinţare a acesteia în luptă.Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul armatei române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificaţie (care s-a desfiinţat complet în toamna anului 1915) şi artileria antiaeriană, care a luat fiinţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.Artileriştii români s-au adaptat cu uşurinţă cerinţelor războiului modern, bătăliile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz au constituit un examen greu şi pentru unităţile de artilerie ca de altfel pentru întreaga armată română, examen pe care l-au trecut însă cu succes.Între cele două războaie mondiale, noile structuri organizatorice le-au corespuns noi dotări cu material de artilerie, aparatură de observare şi transmisiuni, etc. Odată cu folosirea în masă a tancurilor şi aviaţiei, s-au elaborat noi regulamente privind instrucţia, pregătirea cadrelor şi folosirea în general a artileriei.În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi şi 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere 3 divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, 7 erau regimente de artilerie grea, 9 erau regimente de artilerie călăreaţă. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război. După cel de-al doilea război mondial refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare.Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al doilea război mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare, majoritatea de provenienţă sovietică.În 1961 au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou.Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor.Au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate. După 1989 armata română a intrat într-un amplu proces de restructurare, menit să-şi redimensioneze capacităţile de luptă şi să-şi adapteze strategiile noilor provocări apărute pe plan internaţional.A apărut oportunitatea dezvoltării parteneriatului cu NATO, pentru ca în cele de urmă România să devină ţară membră cu drepturi depline în această organizaţie.Concomitent a avut loc şi o reorientare în dezvoltarea noilor concepte şi politici de înzestrare a unităţilor de luptă cu tehnică modernă, menite a le conferi o capacitate combativă şi o mobilitate, la randamente maxime. Artileria terestră română, ca parte integrantă a acestui sistem, ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiilor de ultimă generaţie, constituind pe mai departe o componentă principală a armatei române moderne.
La aniversare, salut artileriştii români din toate timpurile urându-le „,La mulţi ani!”.
Surse:
Calendarul tradiţiilor militare
Stroea, Adrian (colonel); Băjenaru Gheorghe (lt. col.), Artileria română în date și imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010

*Pe termen scurt şi mediu, se prevede:
– modernizarea LAROM pentru obţinerea bătăii de 40-45 km cu lovitura cal. 122 mm şi de 80-100 km cu lovitura cal. 160 mm;
– producerea (achiziţionarea) cel puţin a unui sistem de rachete sol-sol cu bătaie mică (până la 200 km) compatibil cu cele similare din dotarea armatelor statelor membre NATO;
– integrarea sistemului de conducere a focului ACCS-COMBAT;
– introducerea în înzestrare a sistemului de telemetre cu laser pentru determinarea şi transmiterea coordonatelor şi vitezelor ţintelor pentru conducerea focului artileriei terestre;
– proiectarea şi realizarea obuzierului autopropulsat cal. 155 mm cu bătaie mărită;
– achiziţionarea de sisteme meteorologice standard NATO;
– realizarea (achiziţionarea) de sisteme de cercetare şi localizare, selectare şi determinare a ţintelor standard NATO;
– dotarea cu sisteme antiblindate RAD de generaţia 3 şi 3+;
– achiziţionarea de posturi de observare pe mijloace blindate, dotate cu aparate de vedere pe timp de noapte cu termoviziune.
Pe termen lung, se prevede:
– producerea (achiziţionarea) unui sistem de rachete sol-sol cu bătaie medie (300 km);
– dotarea cu subunităţi de elicoptere antiblindate standard NATO;
– achiziţionarea de rachete şi avioane de cercetare fără pilot pentru artilerie;
– modernizarea muniţiilor pentru calibrele de bază;
– realizarea de muniţie neletală.
În acelaşi mod, conform documentului amintit, este abordată problematica dotării şi modernizării artileriei antiaeriene din Forţele Terestre. În orizontul prefigurat de documentele menţionate este avută în vedere dezvoltarea capacităţii artileriei terestre de a realiza atât apărarea proprie antiaeriană, cât şi apărarea sub acest aspect a forţelor militare dispuse în zona de responsabilitate a Marilor Unităţi şi Unităţilor pe care le sprijină cu foc.
Realitatea de azi ne arată că sistemul artileristic, ca toate sistemele militare, va fi redus în efective, dar mai sofisticat şi mai eficient. În viitor, artileria română va trebui să poată lovi:
– în adâncime, nemijlocit şi circular,
– indiferent de nivel,
– în max. 5 minute, ţintele sesizate prin oricare din sistemele active de localizare, identificare, determinare şi comunicare a acestora.
(Prim-vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. „Gen. Grigore Bălan” – filiala Covasna Mr. (rz) (Art.Ra.) Robert-Tiberiu RUSZNÁK)